acum nu mai masor timpul in nici un fel. nu am masuri si nici greutati. am reusit sa imi inchid ermetic orice simt si sa merg cautand alte cai de implicare. dar atunci cand se parea ca totul decurge ca un ritm de Yann Tiersen, usor, lin cu pauze bine punctate, cu acorduri venind in valuri mai puternice mai puternice apoi abia abia auzite, am realizat ca inchiderea, de fapt a fost pe jumatate. cheia am aruncat-o cu prima intoarcere de inchidere. ca sa nu mai pot reveni niciodata. dar se vede ca acel “never say never” este valabil atunci cand nici nu te astepti.iar sa o caut, nu mai are rost, ca nu stiu unde a cazut, probabil in alt oras din alta tara.

senzatia e ca si atunci cand milioane de tremuri ti se invart in jurul simturilor. eviti, zici ca nu se poate, alungi toate gandurile rapide, fugare si lente ca un melc care ti se tarasc cu o viteza nemasurabile prin toate ideile care le impui cu o forta nemarginita. dar ele revin cu fiecare prezenta si cu fiecare privire si cu fiecare cauvant.

ordinul filmelor si cartilor si-au luat amprenta reala si mi-au plasat urma in deschiderea mea.niciodata nu am crezut ca realul si fantasticul se pot combina ca o coloana a infinitului a lui brancusi, o coloana a carui capat nu il mai vezi. un prieten mi-a zis ca filmele sunt inspirate din viata asa ca sa imi “vanda” o explicatie. iar eu l-am luat pe “nu” si “nu cred” in brate si continui sa imi incapatanez pana la refuz orice explicatie.

dar cel mai mult doare imposibilitatea de a crede. iar trebuie sa fug, doar ca acum e greu, ca depind de situatii pe care eu nu le mai pot coordona.

de cate ori, pasii se indreapta spre locul unde, nici nu vrei sa il pronunti, simti cum te iau ametelile si vrei sa parasesti tot sau sa eviti cu ochii inchisi, pur si simplu.

multiplele ore petrecute in intrecerea de a avea ceva ce nu e al tau, doar pentru a stimula distractia care, e reciproca, simti cum uiti. apoi, cand te minti cu ideea ca in viata asta nu consta in ceea prin ce ai trecut, dar e de fapt alta e prioritatea si acceptarea. si atunci cand iti infloresc frumos zambetele iar ochii spun tot ce gandesti pentru ca se iubesc prea mult cu notiunea de expresivitate, vine o zi, alta, adica, unde simti si intelegi ca lumea reala din care faci parte e chiar reala si nu va fi asa cum iti imaginezi sau asa cum ti se sugereaza delicat si subtil.

insa toate acestea nu se compara cu acele ore din zi cand trebuie sa simti cum perfuzia iti masoara controlul venelor. cand ai neonorocul de a avea niste vene mai subtiri decat acul unei perfuzii, atunci durerea iti este garantata pentru timp nelimitat. timp de o ora si 10 minute de trei ori pe zi simti cum iti curge lent, lichidul rece prin vene. e o durere din aia muta, fara grad de comparatie, fara sens si fara vointa. nici macar lacrimi nu mai ai. iar cand ti se spune ca pentru niste ochi frumosi e pacat sa ii umpli cu lacrimi, atunci in momentul de maxima intensitate a durerii iti musti buzele pana la sange, incat, simti cum lichidul sarat ti se atarna si in gust.

tot ce iti doresti in acel moment e sa scrii o cerere ca vrei sa mori pentru o ora si 10 minute de trei ori pe zi si apoi sa reinvii neaparat, pentru ca ti-e draga viata si pentru ca ai niste planuri pe care  vrei cu incapatanare sa le duci la sfarsit.

in astfel de momente acordurile clasice a unei muzici ce o asculti incet in casti te fac sa iti reamintesti care sunt do majorii, re minorii, sau si bemol din orele de muzica invatate in scoala generala. cate un pic, acordurile te fac sa uiti savoarea lichidului pe care il simti cum iti masoara intensitatea venelor pana la inima si inapoi. daca as face o definitie a simturilor venelor as spune stoarcere de putere, de ganduri si de planuri. dupa o ora si 10 minute insa uiti ce ai gandit si vrei deja sa iei viata frumos in maini sa o strangi frumos de gat pana la refuz, sau sa o scuturi cu putere, sau sa o apuci de picioare si sa o intorci cu capul in jos, macar si de la al treilea etaj, si sa urli ca un lup din padure si sa o intrebi, simplu: de ce?

urasc violenta in general si nici nu o pot suporta. dar, in asemenea cazuri, uiti de toate drepturile si de ce promovarea “stop, violenta” si iti vine sa faci ce am scris mai sus. fara regret, fara remuscari si fara compasiune. numai ca toate astea nu se intampla, pentru ca noi suntem nsite fiinte sensibile in mainile vietii.

acum, insa am uitat. am marele noroc, ca imi functioneaza bine tasta delete. si sterge tot fara urme. nu lasa nici macar o dara de rana suferinda pe interior, nici macar sufletul nu imi este zgaraiat cu unghiile sau cu alte obiecte ascutite. nici macar remuscarile nu imi tin constiinta incarcata, nici macar intrebarile de ce la mine nu isi mai au loc. am devenit o indiferenta la ceea ce provoaca durere, daca este o suport, daca a trecut, am uitat si gata.

dar cel mai mare noroc, am de oameni total straini care in situatii limita se dovedesc a fi ca si familia ta. pentru ca uneori, din protectie pentru cineva drag, eviti unele adevaruri. iar ei, inconstient poate, le detin locul. tot am marele noroc ca departarile tin locul apropierilor, iar uneori niste cuvinte simple de sustinere, tin locul unei apropieri fizice, pe bune. iar eu stiu sa apreciez orice lucru care pentru cineva e simplu, iar pentru mine e enorm.

din dorinta de protectie, uneori alegem sa evitam sau scanam tacerile. in procesul de evitare este important sa stii ca nu poti fi in pierdere. asa suntem noi proiectati, e bine sa ne insusim noua insine aceasta strategie. as zice ca avem chiar de castigat.

nu conteaza locul si limba pe care o vorbesti sau pe care o posezi mai bine. conteaza sa stii ce spui si ce gandesti. daca e nevoie inveti si japoneza ca sa stii ca cealalta persoana iti intelege gandurile care se scurg frumos si gingas in cuvinte spuse cu voce tare.

uneori, o limba straina iti schimba starile. starea lacrimogena o delete-ezi din start, pentru ca nu poti sa plangi intr-o limba straina. dar cel mai important si cel mai culminant este ca in aceasta stare exista momente si surprize foarte foarte speciale si originale care te fac sa uiti si de tara, si de plansul in limba ta si de toate evitarile si protectiile pe care le invoci. in astfel d emomente o retragere, izolare, disparitie e interzisa, pentru ca risti cu tot riscul posibil sa ajungi un amalgam din care sa nu poti iesi, decat foarte foarte tarziu. sau niciodata.

chiar daca, multi din jur cautau sa gaseasca fragilitatea din mine, mereu am fost o amatoare de senzatii tari si de nou. recunosc, de multe ori, picam rapusa de acea putere pe care mi-o atribuiam pe alocuri fortat, nu ca as fi vrut sa fiu “cea mai tare din parcare”, dar imi oferea un fel de siguranta sau mai bine zis un scut, care sa ma apare de vant, ploi, curcubeu si ninsori

acum stiu, ca sunt un om natural cu sensibilitati, fragilitati si desigur forta. mi-ar placea sa imi limitez lacrimile, dar ele, idioatele, fiind gratuite, vin cu forta. daca ar fi platite, lacrimile, vreau sa zic, sunt sigura ca ar exista limite bine impuse, ca doar nu putem arunca cu banii in stanga si dreapta mai ales cand conditia euro-lui nu e chiar foarte sigura, ba chiar e mai fragila decat am fost eu fragila vreodata in toata viata mea. nu e sarcasm si nici ironie, e un adevar pe care il consider ca e asa.

de ceva timp, sunt intr-un moment tare neputernic (stiu ca nu exista asa cuvant, dar nu vreau sa folosesc cuvintele prost, trist, nesigur, idiot, tampit etc) cu toate astea, indiferent de felul meu de a fi, adica nepefecta, am cativa prieteni (foarte putini, dar nemaipomenit de buni) care ma sustin neconditionat, fara intrebari si fara raspunsuri. si au doar ganduri bune pentru mine. eu, deja, nu mai cred in nimic in viata asta, dar cred cu tarie si cu toata forta mea in puterea gandurilor bune. si merci, eu chiar am parte de aceasta, datorita celor cativa prieteni. si inca ceva, puterea gandurilor bune se simte si de la distanta.

mai vine un timp, cand ne dam seama ca valabilitatea noastra are o limita. bine, nu e o valabilitate ca pentru un iaurt sau pentru un lapte. iar cand iti dai seama sau cand realizez ca valabilitatea este posibila si pentru tine, atunci vrei tot. sa alergi, sa pictezi, sa scrii, sa canti, sa dansezi, sa razi din toata inima, sa patinezi, sa innoti, sa citesti, sa asculti muzica buna si sa bei cea mai buna cafea “orgasmica” (nu glumesc, chiar asa se numeste si asa si este ma miram eu de ce sunt mai multe femei in local decat barbati ) si multe multe altele. sunt lucruri pe care nu le-am facut niciodata, dar nu e tarziu sa le incerci si sa inveti, iar senzatia de incepator e de milioane, nu are grad de comparatie. iar anul acesta daca invat a innota, patina si a dansa salsa am sa consider ca sunt the best of best, pentru ca toate is noi si in niciuna nu am niciun fel de experienta (bine, recunosc sa sunt o mica incepatoare in toate )

pentru cineva aceste lucruri is simple, pentru mine, lucrurile simple is lucruri mari si frumoase, iar eu parca nu am reusit sa ma bucur pana acum de ele asa cum ar trebui. nu dau vina pe nimeni. nici macar pe tara mea de doi bani care e asa cum e si nici macar nu o condamn pentru felul ei de a fi. la ce m-ar ajuta?

eu stiu ce vreau sa fac si stiu si unde vreau sa plec. dar e nevoie de munca si de perseverenta multa si cum e o vorba buna “il n’y a pas de grande victoire sans grande bataille”. uneori toata munca asta se soldeaza cu un esec, refuz, respingere, caderi din alea dure de iti vine sa urli ca un lup la o margine de padure etc…dar poate ca toata chestia asta se transforma intr-o automutilare treptata care se transforma intr-o lupta pe care vrei cu orice pret sa o castigi, cat de tarziu, dar sa stii ca a fost lupta ta.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 3,700 times in 2011. If it were a NYC subway train, it would take about 3 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Washington –
Statia de Metro, într-o dimineatã friguroasã din ianuarie 2007. El a cântat sase bucãti de Bach, timp de aproximativ 45 de minute. În acest timp, circa 2 mii de oameni au trecut prin statie, cei mai multi dintre ei în drum spre locul de muncã.

Dupã 3 minute de când începuse sã cânte, un om de vârstã mijlocie a realizat cã violonistul era
muzician. El si-a încetinit ritmul si s-a oprit pentru câteva secunde, apoi a pornit grãbit pentru a-si îndeplini programul.

4 minute mai târziu violonistul a primit primul sãu Dolar: o femeie a aruncat banii în sapcã si, fãrã oprire, a continuat sã meargã.

Peste 6 minute, un tânãr s-a lipit de perete sã-l asculte, apoi si-a privit ceasul si a repornit grãbit.
Peste 10 min, un bãietel de 3 ani s-a oprit, dar mama lui l-a tras grãbitã în lungul peronului, când pustiul s-a oprit pentru a privi la violonist. În cele din urmã mama si-a împins din greu copilul care a continuat sã meargã întorcând capul tot timpul. Aceastã actiune a fost repetatã cu mai multi alti copii. Fiecare pãrinte, fãrã exceptie, i-au fortat sã se miste.

Muzicianul a cântat 45 de minute. Doar 6 persoane s-au oprit si au rãmas pentru o vreme. Aproximativ 20 i-au dat bani, dar au continuat sã meargã în ritmul lor normal.
A colectat în total 32 de dolari.

Dupã 1 orã, a terminat de cântat si s-a asternut tãcerea. Nimeni nu a observat. Nimeni nu a aplaudat si nici nu a existat vreo recunoastere.

Nimeni nu a stiut acest lucru, dar a fost violonistul Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni din lume. El a cântat una dintre cele mai complicate piese scrise vreodata, cu o vioarã în valoare de 3,5 milioane de dolari. Cu douã zile înainte, Joshua Bell avusese un concert cu casa închisã
la un teatru din Boston, unde valoarea medie a unui bilet fusese de 100 dolari.

Concertul Joshua Bell, incognito în statia de metrou, a fost organizat de “Washington Post”, ca parte a unui experiment social despre perceptie, gust si prioritãtile oamenilor. Întrebãrile ridicate: într-un loc comun, într-un mediu si la o orã inadecvatã, putem percepe frumusetea? Ne oprim pentru a o aprecia? Am recunoaste talentul într-un context neasteptat?

O posibilã concluzie a acestui experiment ar putea fi:
Dacã nu avem un moment pentru a ne opri si a asculta cântând pe unul dintre cei mai buni muzicieni din lume, una din cea mai bunã muzicã scrisã vreodatã, cu unul dintre cele mai valoroase instrumente …. de cât de multe alte lucruri frumoase ne lipsim?

sursa articolului in romana

articolul original in engleza.

- revelionul l-am intalnit, probabil, cel mai frumos si mai incredibil. pentru ca a fost spontan…fara mari pregatiri inainte, premeditari si vise…cu doar doua zile inainte aveam biletul de zbor la bucuresti…apoi ca toate lucrurile frumoasa si minunate a avut scurta durata…pentru ca s-a terminat tot atat de sppontan cum a inceput

- a fost un moment tare greu, cu multe multe lacrimi, asteptari si incertitudini. cand odata realitatile loveau dur, apoi altadata erau greseli, apoi deznodamantul final ca a f o greseala si ca trebuie sa uit tot. in acel moment am invatat ca sanatatea este cel mai frumos lucru pe care trebuie sa il ai…

- am obtinut diploma in master…si am fost fericita ca am invatat ceva nou si ceva altfel. mi-ar placea sa aplic in practica macar putin, sa vad cum creste un proiect realizat de mine si daca as mai vedea si rezultatele prevazute, m-as declara multumita.

- am citit 16 carti. stiu ca e putin. dar in schimb am citit in engleza tot ce inseamna neighbourhood policy, eastern partnership, reports, strategy papers, action plans, progress reports etc etc.

- am fost acceptata pentru o bursa intr-o alta tara. poate ca nu e cel mai frumos succes, si poate ca acest an nu o sa imi foloseasca la nimic. dar senzatia, ca esti intr-o tara straina, ca ai posibilitatea sa inveti gratuit o limba straina, ca poti vorbi cu studenti din lumea intreaga si mai mult decat atat sa inveti cultura altei tari, e de milioane

- am vazut multe filme, si documentare, si drame si comedii si inca mai vreau sa vad

- intr-o zi, cineva, m-a asteptat pana la 2 noaptea cand autobusul meu a ajuns in orasul lui. nu ne vazusem niciodata. eram nemachiata, obosita si nedormita. am baut un ceai verde cald. si am simtit multa admiratie muta. au fost  30 de minute. dar am vorbit atat de mult. stiu ca nu vor mai fi astfel de intalniri, dar a fost frumos si altfel, nu stiu cum.

- am vizitat orase straine, muzee si palate, locuri vechi, am baut nenumarate cafele la terase vechi, cu aer romantic sau de epoca, sau moderne pana in ultimul detaliu. am ascultat muzica de pian in surdina si am invatat sa ascult sunete

- am cunoscut oameni minunati, am legat prietenii si am incercat sa imi prezint tara in culori frumoase si sa arat aspecte bune, am incercat sa fiu o mica ambasadoare a tarii mele, chiar daca stiu ca nu merita

- am petrecut si zile minunate in care incercam sa imi incarc memoria tactila, senzitiva, palpabila cu multe multe simturi ca sa imi ajunga pe mult timp. am invatat in aceste zile sa respect tacerile. mi-a placut ca de fiecare data, aceste zile speciale si putine erau altfel. de fiecare data, prin obisnuinta si prevazut, exista mereu, un moment, altfel decat in alta data. sunt sigura ca nimeni din noi nu prevedea neprevazutul. se intampla pur si simplu. iar asta e cea mai speciala si nemasurabila senzatie. pt ca nu stii la ce te astepti dar si cd apare e ceva ce nu poti compara.

- am invatat inca ceva. sa nu dau intrebari a caror raspunsuri nu vreau sa le aud. la inceput a fost greu, dar nu e imposibil.

- am mancat din bucataria greaca, tailandeza, vienneza, poloneza, indiana si franceza

- mi-am cumparat laptop din banii mei si am fost fericita ca si atunci cand mi-am cumparat primul telefon mobil din banii munciti doar de mine

- am vazut apusul de la aceeasi inaltime, astfel incat imi parea ca daca intind maina, simt cu soarele mi se scurge printre degete

- am inceput a desena si a alerga

- am incercat sa invat a innota

- si iar is in momentul cand plang si astept. si stiu ca din acest an, am inceput a uri asteptarile

- am devenit cetatean roman mai mult de jumatate. mai am un pas micut de tot si pot sa ma declar ca vin din alta tara

- poate ca nu e totul trecut si am mai scapta ceva, dar a fost un an minunat. trag linie acum

——————————————————————————————————————————-

- in urmatorul an vreau doar un singur lucru. sa nu mai am motive ca sa plang. doar asta vreau. nu cer mult. pentru ca eu am multa multa vointa. doar ca nu ma pot debarasa de acest plans prostesc si copilaresc si idiot. vreu prea mult?

La multi ani!