….sa fug iar….
candva, acceptam reveratiile, implinirile, urcarile si coborarile cu aceleasi sentimente si implicari. stiam ca o implicare pana in maduva sensibilitatii o sa imi dea senzatii si respiratii netraite si nemasurabile. si eu, de fiecare data luam implicatiile ca atare. apoi a urmat niste raspunsuri si atunci, implicatiile, s-au strecurat total neuniform in diferite colturi dosite ale inimii, sufletului, ochilor si respiratiilor.
acum nu mai masor timpul in nici un fel. nu am masuri si nici greutati. am reusit sa imi inchid ermetic orice simt si sa merg cautand alte cai de implicare. dar atunci cand se parea ca totul decurge ca un ritm de Yann Tiersen, usor, lin cu pauze bine punctate, cu acorduri venind in valuri mai puternice mai puternice apoi abia abia auzite, am realizat ca inchiderea, de fapt a fost pe jumatate. cheia am aruncat-o cu prima intoarcere de inchidere. ca sa nu mai pot reveni niciodata. dar se vede ca acel “never say never” este valabil atunci cand nici nu te astepti.iar sa o caut, nu mai are rost, ca nu stiu unde a cazut, probabil in alt oras din alta tara.
senzatia e ca si atunci cand milioane de tremuri ti se invart in jurul simturilor. eviti, zici ca nu se poate, alungi toate gandurile rapide, fugare si lente ca un melc care ti se tarasc cu o viteza nemasurabile prin toate ideile care le impui cu o forta nemarginita. dar ele revin cu fiecare prezenta si cu fiecare privire si cu fiecare cauvant.
ordinul filmelor si cartilor si-au luat amprenta reala si mi-au plasat urma in deschiderea mea.niciodata nu am crezut ca realul si fantasticul se pot combina ca o coloana a infinitului a lui brancusi, o coloana a carui capat nu il mai vezi. un prieten mi-a zis ca filmele sunt inspirate din viata asa ca sa imi “vanda” o explicatie. iar eu l-am luat pe “nu” si “nu cred” in brate si continui sa imi incapatanez pana la refuz orice explicatie.
dar cel mai mult doare imposibilitatea de a crede. iar trebuie sa fug, doar ca acum e greu, ca depind de situatii pe care eu nu le mai pot coordona.
