iarasi fara titlul
uneori e bine sa faci cate o pauza, pentru a elibera creierul de tot. nu m-am gandit niciodata, ca pot sta o perioada fara a sti ce se intampla in lume sau in tara natala, de care, nu stiu cum se face, dar nu prea ma ia dorul. 
o perioada am fost rupta de lume, pe bune, sau in sensul adevarat al cuvantului. nu e usor dar nici greu, deci e posibil. am realizat ca poti face lucruri frumoase fara acces la internet. de exemplu sa comunici intr-o limba total straina cu o bunicuta de 85 de ani si sa o asculti si sa o intelegi. sa-i admiri pijama pe care scrie atat de dulce “love me tender”:) sa fii incantata pana la refuz ca ti se spune ca ai un accent frumos in limba ei si ca ii place sa vorbeasca cu o copila straina care ii cunoaste tara de jumatate de an.
insa toate acestea nu se compara cu acele ore din zi cand trebuie sa simti cum perfuzia iti masoara controlul venelor. cand ai neonorocul de a avea niste vene mai subtiri decat acul unei perfuzii, atunci durerea iti este garantata pentru timp nelimitat. timp de o ora si 10 minute de trei ori pe zi simti cum iti curge lent, lichidul rece prin vene. e o durere din aia muta, fara grad de comparatie, fara sens si fara vointa. nici macar lacrimi nu mai ai. iar cand ti se spune ca pentru niste ochi frumosi e pacat sa ii umpli cu lacrimi, atunci in momentul de maxima intensitate a durerii iti musti buzele pana la sange, incat, simti cum lichidul sarat ti se atarna si in gust.
tot ce iti doresti in acel moment e sa scrii o cerere ca vrei sa mori pentru o ora si 10 minute de trei ori pe zi si apoi sa reinvii neaparat, pentru ca ti-e draga viata si pentru ca ai niste planuri pe care vrei cu incapatanare sa le duci la sfarsit.
in astfel de momente acordurile clasice a unei muzici ce o asculti incet in casti te fac sa iti reamintesti care sunt do majorii, re minorii, sau si bemol din orele de muzica invatate in scoala generala. cate un pic, acordurile te fac sa uiti savoarea lichidului pe care il simti cum iti masoara intensitatea venelor pana la inima si inapoi. daca as face o definitie a simturilor venelor as spune stoarcere de putere, de ganduri si de planuri. dupa o ora si 10 minute insa uiti ce ai gandit si vrei deja sa iei viata frumos in maini sa o strangi frumos de gat pana la refuz, sau sa o scuturi cu putere, sau sa o apuci de picioare si sa o intorci cu capul in jos, macar si de la al treilea etaj, si sa urli ca un lup din padure si sa o intrebi, simplu: de ce?
urasc violenta in general si nici nu o pot suporta. dar, in asemenea cazuri, uiti de toate drepturile si de ce promovarea “stop, violenta” si iti vine sa faci ce am scris mai sus. fara regret, fara remuscari si fara compasiune. numai ca toate astea nu se intampla, pentru ca noi suntem nsite fiinte sensibile in mainile vietii.
acum, insa am uitat. am marele noroc, ca imi functioneaza bine tasta delete. si sterge tot fara urme. nu lasa nici macar o dara de rana suferinda pe interior, nici macar sufletul nu imi este zgaraiat cu unghiile sau cu alte obiecte ascutite. nici macar remuscarile nu imi tin constiinta incarcata, nici macar intrebarile de ce la mine nu isi mai au loc. am devenit o indiferenta la ceea ce provoaca durere, daca este o suport, daca a trecut, am uitat si gata.
dar cel mai mare noroc, am de oameni total straini care in situatii limita se dovedesc a fi ca si familia ta. pentru ca uneori, din protectie pentru cineva drag, eviti unele adevaruri. iar ei, inconstient poate, le detin locul. tot am marele noroc ca departarile tin locul apropierilor, iar uneori niste cuvinte simple de sustinere, tin locul unei apropieri fizice, pe bune. iar eu stiu sa apreciez orice lucru care pentru cineva e simplu, iar pentru mine e enorm.
