niste ganduri
pendulam frecvent si neconditionat intre orase, intre strazi, intre diferite comunicari si intalniri. pendulam mult mai rapid si, uneori, in viteza pasita peste limita, dar nu ne pasa. pentru ca stim ca in pendularea noastra nu exista stop, nu exista politie rutiera care sa ne amendeze pentru depasirea limitei de viteza, nu exista nimic. noi suntem cei care trebuie sa reducem din ritm sau sa il intensificam.nu depinde daca esti puternic sau mai putin puternic. depinde doar de starea pe care o alegi.
chiar daca, multi din jur cautau sa gaseasca fragilitatea din mine, mereu am fost o amatoare de senzatii tari si de nou. recunosc, de multe ori, picam rapusa de acea putere pe care mi-o atribuiam pe alocuri fortat, nu ca as fi vrut sa fiu “cea mai tare din parcare”, dar imi oferea un fel de siguranta sau mai bine zis un scut, care sa ma apare de vant, ploi, curcubeu si ninsori 
acum stiu, ca sunt un om natural cu sensibilitati, fragilitati si desigur forta. mi-ar placea sa imi limitez lacrimile, dar ele, idioatele, fiind gratuite, vin cu forta. daca ar fi platite, lacrimile, vreau sa zic, sunt sigura ca ar exista limite bine impuse, ca doar nu putem arunca cu banii in stanga si dreapta mai ales cand conditia euro-lui nu e chiar foarte sigura, ba chiar e mai fragila decat am fost eu fragila vreodata in toata viata mea. nu e sarcasm si nici ironie, e un adevar pe care il consider ca e asa.
de ceva timp, sunt intr-un moment tare neputernic (stiu ca nu exista asa cuvant, dar nu vreau sa folosesc cuvintele prost, trist, nesigur, idiot, tampit etc) cu toate astea, indiferent de felul meu de a fi, adica nepefecta, am cativa prieteni (foarte putini, dar nemaipomenit de buni) care ma sustin neconditionat, fara intrebari si fara raspunsuri. si au doar ganduri bune pentru mine. eu, deja, nu mai cred in nimic in viata asta, dar cred cu tarie si cu toata forta mea in puterea gandurilor bune. si merci, eu chiar am parte de aceasta, datorita celor cativa prieteni. si inca ceva, puterea gandurilor bune se simte si de la distanta.
mai vine un timp, cand ne dam seama ca valabilitatea noastra are o limita. bine, nu e o valabilitate ca pentru un iaurt sau pentru un lapte. iar cand iti dai seama sau cand realizez ca valabilitatea este posibila si pentru tine, atunci vrei tot. sa alergi, sa pictezi, sa scrii, sa canti, sa dansezi, sa razi din toata inima, sa patinezi, sa innoti, sa citesti, sa asculti muzica buna si sa bei cea mai buna cafea “orgasmica” (nu glumesc, chiar asa se numeste si asa si este ma miram eu de ce sunt mai multe femei in local decat barbati ) si multe multe altele. sunt lucruri pe care nu le-am facut niciodata, dar nu e tarziu sa le incerci si sa inveti, iar senzatia de incepator e de milioane, nu are grad de comparatie. iar anul acesta daca invat a innota, patina si a dansa salsa am sa consider ca sunt the best of best, pentru ca toate is noi si in niciuna nu am niciun fel de experienta (bine, recunosc sa sunt o mica incepatoare in toate )
pentru cineva aceste lucruri is simple, pentru mine, lucrurile simple is lucruri mari si frumoase, iar eu parca nu am reusit sa ma bucur pana acum de ele asa cum ar trebui. nu dau vina pe nimeni. nici macar pe tara mea de doi bani care e asa cum e si nici macar nu o condamn pentru felul ei de a fi. la ce m-ar ajuta?
eu stiu ce vreau sa fac si stiu si unde vreau sa plec. dar e nevoie de munca si de perseverenta multa si cum e o vorba buna “il n’y a pas de grande victoire sans grande bataille”. uneori toata munca asta se soldeaza cu un esec, refuz, respingere, caderi din alea dure de iti vine sa urli ca un lup la o margine de padure etc…dar poate ca toata chestia asta se transforma intr-o automutilare treptata care se transforma intr-o lupta pe care vrei cu orice pret sa o castigi, cat de tarziu, dar sa stii ca a fost lupta ta.
